Debut cu stângu-n dreptul

Am aşteptat primul meci din prima ligă din primul campionat serios de mini-fotbal cu sufletul la gură. Asta pentru că, duminică după-amiază, unii încă mai gâfâiau după primul şi ultimul antrenament oficial, desfăşurat joi seară, în care echipa altPHel a pus la punct mai multe scheme de joc. Pe care, după prima înfrângere, se gândeşte serios să le şi folosească.
După o promovare de care eram siguri şi cu care am avut destul timp să ne dăm mari, ora debutului ne-a găsit pregătiţi: aveam echipament nou (dacă vă spun scorurile, o să vă daţi seama şi ce comisioane şi-a tras managerul nostru!), un lot numeros şi un antrenor hotărât să compenseze de pe margine propria absenţă din teren. Nu ne mai lipsea decât victoria la debut, o formalitate, din ce discutaserăm între noi. Păcat că, duminică, adversarii aveau să se prezinte totuşi la meci...
Cu Popescu între buturi, după o noapte petrecută între sticle, în prelungirile unui botez, decis la loviturile de la 11 litri, ştiam că tactica noastră, de a primi cu un gol mai puţin decât băieţii de la Club Axa, nu are şanse să funcţioneze. Mai ales că şi Petrescu, omul bun la toate din teren, asistase la dezmăţul portarului uneori chiar de la aceeaşi masă. Dar, cum selecţia antrenorului-nejucător-dacă-scorul-e-favorabil nu se discută, asta dacă vrem să mai pupăm convocări, Petroşanu, Năstase şi Baicu au făcut tot ce le-a stat în putere să-l alimenteze pe Dragomir, vârful nostru împins de apărătorii adverşi.
După ce filosofia iordănesciană de a sta cu curu-n poartă şi ochii după minge s-a materializat printr-un gol la care erau mai mulţi jucători vinovaţi decât schimbări posibile, am ieşit la joc şi căpitanul Năstase a finalizat (dacă aude doamna, nu-l mai lasă la fotbal!) din careu, după o pasă primită de la Baicu. Au urmat minute de presiuneee!, cum ar fi urlat Flocea de pe margine, nu Pătraru, care s-a mulţumit să urle la Marin Marcel, arbitrul partidei. Ştia el ce ştia! Pentru că Marcelinho a închis ochii la un henţ din care s-a născut un 2-1 ce avea să ne omoare speranţele de victorie. Şi, cum noi nu ne mulţumim niciodată cu un punct, am preferat înfrângerea, chiar dacă pe teren a intrat aproape tot sângele proaspăt şi fără alcool prezent pe marginea terenului.
Înfrângerea a fost cu greu digerată, deşi am stropit-o, mă rog, înecat-o în bere. Ameninţaţi deja de clasament cu retrogradarea, iar de antrenor, cu excluderea, le promitem susţinătoarelor noastre fanatice, care acceptă să plecăm duminica de acasă pentru „succesuri”, nu umilinţe, redresarea situaţiei. Dacă nu reuşim, ştiţi cine-i primul şi singurul vinovat, nu?