Victorie așteptată, cronică întârziată

Cu jucătorii ieșiți din formă - din lipsă de fonduri, n-am făcut nici pregătirea centralizată, ci doar mai multe șprițuri organizate -, mai mult amenințați de retrogradare decât atrași de podium, ne-am strâns cu greu la primul joc oficial din retur, după vreo două luni de pauză forțată. Noroc cu ședința tactică la care s-au strâns patru dintre cei șase titulari în noaptea de sâmbătă spre duminică, atunci când doamna Monica și-a serbat ziua de naștere pe terasa "La Pătraru"! Cu ocazia asta, președintele Pătraru a parafat transferul lui Lucian Ionescu, fundaș capricios, dar de mare experiență competițională. La rândul său, antrenorul Pătraru a anunțat revenirea jucătorului cu același nume, după o gravă accidentare la genunchi. La ambii genunchi. Inițial, doar între buturi, și, câteva șprițuri mai târziu, în avanposturi.

Normal, durerile de cap le-am resimțit a doua zi. Nu, Clau, vinul a fost excelent, cei cinci copilași de doi anișori ne-au tratat cu răceală și câteva glume demiseci, dar, unul după altul, s-au dovedit educați și cuminți, să-i bei, nu altceva! Migrenele l-au lovit pe Pătraru în momentul convocărilor. Eram fix șase și ne-am așezat în teren astfel. Bogdan, în poartă, Luci și Țapu, în axul central al apărării, ca Maldini și Costacurta în pragul retragerii, Baicu și Petrică, la mijloc, iar Pătraru, în atac. În jumătatea cealaltă, unde nu ne așteptam să călcăm decât în repriza secundă, se aflau șase flăcăi de la Club Axa, echipă clasată pe locul al doilea.

Primul gol a picat după 10 minute, în poarta noastră. Prima bară lovită a fost aia din stânga portarului nostru, un minut mai târziu. Cum nu trebuie să ai IQ-ul sărit de 130, ca să-ți dai seama de pericol, ne-am urnit fundurile umflate pe niște contraatacuri școală. Dar nu școală generală, nici măcar liceu. Facultate, frate, cu masteratul făcut pe bune! Devieri, triunghiuri isoscele de pase, centrări milimetrice și finalizări de kinogramă. Pe scurt și cuprinzător, Pătraru a făcut 1-1 şi 2-1, după două pase de manual, expediate de Baicu. Ne venea să plecăm la cabine, la pauză, și să ne facem nevăzuți. Adversarii ne-ar fi scuipat de deochi şi nu numai, așa de bine ne mișcam. N-am avut însă timp decât să-i cerem lui Dumnezeu să-l țină pe Pătraru genunchii încă 20 de minute şi pe Sfântul Petrică să-i ajute pe bravii fundaşi centrali, întru exasperarea definitivă a adversarilor.

Dacă Sfântul Petrică a fost aşa cum îl ştiam, ei bine, Dumnezeu a fost duminică altPHel. Pentru că Bogdan și cele trei bare din dotare (sau bări din dotări?) au ţinut scorul neschimbat, în situaţiile în care fundaşii noştri păreau umani şi mai cedau în inferioritate numerică. Pătraru era blană, iar Baicu era animalul jupuit. Mă rog, aşa au crezut alb-verzii, care au forţat egalarea pe final, convinşi că vârful nostru de bisturiu nu mai nimereşte poarta, după vreo trei ratări incredibile. Au avut dreptate. După un corner obţinut de căpitan, la trecerea timpului, Baicu a tras imparabil din prima, cu dreptul, dintr-un loc în care credea că mai poate ridica piciorul doar folosind un complicat sistem de scripeţi. Era 3-1, cu un minut înainte de final, chestie pe care noi nu aveam de unde să o ştim. Aşa că am făcut 4-1, după ce Petrică a tras cu setea omului care a alergat 40 de minute, după un corner executat, da, ştim, incredibil, culmea altruismului şi preciziei, de acelaşi Baicu.

Epuizaţi, dar fericiţi, am găsit puterea să ne felicităm (din fericire, Ţapu s-a abţinut şi nu ne-a pupat) şi să ne lăudăm preţ de vreo 20 de minute în vestiar. După cum vedeţi, nici acum nu ne-am revenit. Probabil trebuie să pierdem sâmbătă, cu ultima clasată, ca să ne revenim...